Denis Zavorotnîi: Țara paradoxurilor
De fiecare dată când circul cu microbuzul mă conving că în salonul maşinii încape un număr nelimitat de pasageri: pe scaune, pe taburete, în picioare, în braţe; încă nu a fost explorat doar spaţiul de pe capul şoferului. Pasagerii acceptă, iar şoferii tolerează, atâta timp cât primii ajung cu bine la destinaţie, iar ultimii culeg profitul.
Microbuzul de pe ruta Chişinău-Donduşeni, cu o capacitate nominală de 19 locuri, (incluzând conducătorul auto), a pornit sâmbăta trecută din gară cu 22 de pasageri. Patru dintre ei s-au aşezat “confortabil” pe taburetele improvizate pe culoarul dintre scaune. O doamnă s-a arătat din start nemulţumită de condiţiile de călătorie, care aveau să dureze aproape 4 ore, solicitând administratoarei rutei să pună la dispoziţie încă un microbuz. “Eu nu pot să fugăresc microbuzul 200 km pentru 4 oameni în cruce, când numai solearka costă 800 de lei. Dacă nu-ţi place pe taburet, coboară. Nimeni nu te obligă să mergi”, i-a răspuns administratoarea în timp ce-i lua 85 de lei pentru călătoria “de culoar”. Indignată, femeia şi-a vărsat amarul pe şofer, dar în final a acceptat să meargă, întrucât avea nevoie să ajungă la destinaţie.
Toate bune, vorba cântecului: “în strânsoare, dar fără supărare”, până când la ieşirea din Bălţi în microbuz au mai urcat încă două persoane. Nu aveau pe unde călca în salonul maşinii, de aceea noii pasageri s-au ghemuit lânga uşa de ieşire. Femeia, care deja se calmase după incidentul de la Chişinău, revenise cu o nouă forţă cu replici tăioase la adresa şoferului. “Ce pot să fac eu? Uitaţi-vă, m-a sunat şefa şi mi-a spus să iau încă doi oameni. Eu lucrez la ea, trebuie să mă supun”, se justifică bărbatul. “În caz de accident ce se va întâmpla cu noi, care stăm claie peste grămadă aici? Dar ce va spune poliţia că luaţi pasageri peste numărul de locuri?”, se tot întreba retoric femeia. Răspunsul şoferului i-a lăsat pe toţi fără replică: “Poliţiştii sunt problemele mele deja, mă lămuresc eu cu ei, n-aveţi grijă”.
Între timp, la o margine de drum au mai urcat trei persoane, un cuplu cu o fetiţă de doi anişori. Eram deja 28 de persoane în microbuzul cu 19 locuri, care avea de parcurs încă 40 de minute până la destinaţie. Numărul indignaţilor a crescut considerabil, fiind priviţi cu ochi răi şi pasagerii proaspăt urcaţi. Fetiţa pe care o luasem în braţe văzuse prin geam un autobuz care venea în întâmpinare şi îi spuse mamei sale: “Trebuia să ne urcăm în autobuzul cela, poate nu ne ocărau aşa”. Spiritele se incitau tot mai tare, şi pentru că pierduse de mult controlul asupra situaţiei, şoferul a exclamat deznădăjduit: “Apa, vântul şi gura lumii nu o poţi opri”, după care, a încercat să dezamorseze atmosfera printr-o tentativă de glumă: “La noi aici e pole ciudes”. Răspunsul nu s-a lăsat aşteptat: “Priz: stăm pe scaune. Priz: stăm pe taburete. Priz: mergem în picioare”.
Când am ajuns la Donduşeni, majoritatea pasagerilor şi-au promis că nu vor mai urca în acel microbuz, uitând, probabil, câte promisiuni de genul acesta au făcut până acum, şi nebănuind câte le vor mai face încă.
Denis Zavorotnîi, denis.zavorotnii@gmail.com
